Pages Menu
TwitterFacebook

Terapeutul neajutorat

Sindromul altruistului – Terapeutul neajutorat

Perspectivă psihanalitică

1. Scurtă descriere

Multi terapeuti care lucreaza cu copii cu autism sufera de sindromul atltruistului sau sindromul ajutatorului neajutorat.

Sindromul altruistului este o înlănţuire de caracteristici ale personalităţii prin care ajutorul social este transformat într-un mod de viaţă.

Problematica de bază a individului care suferă de sindromul altruistului este faţada socială rigidă orientată spre un eu ideal tot aşa de rigid, ale cărui funcţii sunt “păzite” de un supraeu “răutăcios”. Propriile slăbiciuni şi nevoia de ajutor sunt negate; se evită reciprocitatea şi intimitatea relaţională. Nevoile orale şi narcisistice ale ajutătorului sunt mari dar total sau parţial inconştiente. Deoarerce forma lor de exprimare nu a putut fi dezvoltată şi diferenţiată, ele funcţionează pe nivelul iniţial. Aceasta se manifestă prin capacitatea crescută de exprimare a dorinţelor afective. Dorinţele sunt “adunate” şi exprimte sub forma unor reproşuri exprimate mediului (“nu ştiu cum să le mai vorbesc ca să ia în consideraţie cuvintele mele; nu vor să aplice nici măcar lucrurile simple ce le spun că trebuie să le facă”; “cate nu am făcut pentru voi şi uite care îmi e răsplata”; “am spus părinţilor copilului cu autism de 100 de ori ce rebuie să facă şi ei tot nu fac nimic” etc) în cazul în care nu prevalează exprimări indirecte (îmbolnăviri psihosomatice etc.) ca apel autodistructiv pentru alţii pentru a obţine ataşamentul afectiv şi ajutor din partea lor.

În perioada orală, cu cat protecţia senzorială este mai des, mai brutal şi mai îndelungat penetrată, cu atat mai înclinat va fi copilul să rupă parţial sau total relaţia faţă de obiect şi să se întoarcă la starea narcisistică primară sau la un surogat al acesteia. Fiindcă sugarul nu este capabil să se sustragă experienţelor neplăcute, durerea, sentimentul de părăsire şi neputinţă vor aparţine trăirilor primordiale ale individului. De aceea, copilul caută soluţii de adaptare. Fiindcă, încă din copilărie, el nu a fost iubit pentru sentimentele sale din acel prezent sau pentru ce era el atunci, ci pentru atitudinele manifeste prin care s-a adaptat la imaginile idealizate ale persoanelor sale relaţionale, el crede că este iubit pentru ceea ce face şi nu pentru ceea ce este. De aici şi un sentiment inconştient de nesiguranţă în relaţionare ce se va manifesta şi în perioada adultă

Astfel, în cadrul sindromului altruistului, respectivul este doar rareori capabil ca după încheierea interacţiunii de ajutorare , să-şi spună: “am făcut un lucru bun”; de multe ori el se întreabă: “a fost prea puţin ce am trecut cu vederea? ce n-am făcut bine?”. Fără să o recunoască, el este flămand să perceapă privirile sau cuvintele recunoscătoare ale pacienţilor. Dar ele nu-l satură cu adevărat cu toate că sunt singura hrană narcisistică pe care o poate primi.

Evenimentele formatoare de structure ale altruistului se repetă şi în cariera profesională a ajutătorului. Copilul a căutat să depăşească o perioadă evolutivă ameninţătoare pentru sentimentul de sine în identificarea cu elemente ale unor
prersoane relaţionale cu probleme de empatizare. Fiindcă era singur şi avea sentimentul că nimeni nu este cu adevărat interesat de dorinţele sale, el a preluat rolul unui ajutător puternic care se implică total pentru alţii. Şi-a uitat propriile dorinţe. În mod asemănător, deseori un ajutător care dorea să fie ajutat şi care a urmat , de exemplu o psihoterapie sau a participat la un grup de de autotraining, devine el însuşi terapeut sau moderator de grup. El este aşa de fascinat de retrăirea şi îndeplinirea parţială a nevoilor sale infantile de apropiere afectivă şi protecţie, încat vrea să preia rolul terapeutului sau a moderatorului de grup.

Începand de aici, procesul terapeutic devine propriul său punct de rezistenţă. Procesul de schimbare a ajutătorului care caută ajutor se încheie prin încheierea şi fixarea sindromului altruistului pe alt plan. Pe de altă parte, nici terapeutul sau conducătorul grupului nu s-a putut elibera total de supranecesităţile sale narcisistice. El are nevoie de discipoli, de susţinători, care să ducă mai departe modul său de a privi lumea şi prin aceasta să diminueze nesiguranţa proprie referitoare la propria capacitate de a acţiona raţional. Apare un paradox. Numai cel care a urmat, de exemplu, o terapie , sau a făcut parte dintr-un grup de formare poate decide dacă vrea să folosească aceste procedee. În acelaşi timp, prin aceasta, decizia sa este falsificată. Această dilemă nu poate fi rezolvată.

Astfel, acest interes pentru specializare oferă pentru mulţi ajutători cu sindromul altrustului, o posibilitate de a face ceva pentru ei înşişi acceptată de supraeu – singura care justifică o preluare temporară a rolului de protejat, ajutat.

Pe de altă parte, legarea de perfecţionare îngustează calea posibilităţii unei eliberări reale. Să ne amintim de maxima răutăcioasă conform căreia nevroticul vine la terapie pentru a-şi desăvîrşi nevroza. AJUTĂTORUL CARE VREA SĂ AJUTE AJUTĂTORI NEAJUTORAŢI TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ DE REPETAREA PE UN ALT PLAN A PROBLEMATICII SALE DE BAZĂ. PENTRU PRACTICA PERFECŢIONĂRII AJUTĂTORILOR, ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ SCHIMBAREA SINDROMULUI ALTRUISTULUI SE AFLĂ ÎNTOTDEAUNA LA LIMITA DINTRE PERFECŢIONAREA FORMELOR DE APĂRARE DEJA EXISTENTE ŞI O DEZVOLTARE REALĂ.

2. Trăsăturile fundamentale ale sindromului altruistului din punct de vedere al contratransferului sau pericole şi soluţii în lucrul cu terapeutul neajutorat

2.1. Copilul respins – în randurile de pană cum s-a vorbit despre această caracteristică.

Problemele de contratransfer în acest domeniu se referă în primul rand la sindromul altruistului propriu terapeutului şi la propria sa relaţie cu “copilul respins” din el. Dacă el nu poate suporta să se confrunte cu această latură a personalităţii, îi va determina şi pe clienţi să rămană fixaţi pe identificarea cu supraeul.

2.2. Identificarea cu supraeul. Din cauza acesteia apar cele mai multe dintre problemele legate de contratransfer. Cine vrea să ajute ajutătorii este în pericol de a intra într-o rivalitate incoştientă pentru rolul de ajutător care îl determină să nu sprijine pacientul, ci să îl atace, să nu-i facă posibilă conştientizarea propriei probleme ci să-l încurce în iţele unui proces de apărare.

Pe de altă parte, este cu mult mai greu să îi determine pe ajutătorii care
suferă de sindromul altruistului la o perceţie distanţată a comportamentului propriu şi la înţelegerea, în context psihodinamic, a legăturii care există între sindromul altruistului şi anumite caracteristici comportamentale ale clienţilor de care se ocupă aceştia. Identificarea cu supraeul face ca recunoaşterea propriilor dificultăţi să fie o acţiune care ameninţă sentimentul de sine. DIN ACEST MOTIV., TOATE ACUZELE ADUSE ÎNTR-UN LIMBAJ VALORIZANT TREBUIE EVITATE CU STRICTEŢE

2.3. Nevoia narcisistică camuflată. Ajutătorul care suferă de sindromul altruistului este puternic dependent de confirmarea narcisistică. Însă, capacitatea sa de a reţine asemenea confirmări şi de a-şi stabiliza prin acestea sentimentul de sine, este redusă. De aici derivă şi tendinţa sa de a se suprasolicita pentru a corespunde unui supraeu – ideal exacerbate. Fiindcă dialogul dintre faţada de ajutător, foarte puternică, şi copilul avid de confirmare care se găseşte în fundal a amuţit, în cazul ajutătorului cu sindromul altruistului, el îşi reprimă dorinţele narcisistice cu ajutorul faţadei, de cele mai multe ori neinteligibil sau într-o formă care nu va putea “sătura “ copilul (de ex. este admirat pentru dedicarea şi performanţele sale profesionale). De multe ori dorinţele sunt exprimate doar atunci cand îndeplinirea lor a fost barată (“iată cate fac şi n-am parte de nici un pic de recunoştinţă” etc), cand au devenit reproşuri sau cand se exprimă prin manifestări psihosomatice.

2.4. Evitarea reciprocităţii în relaţii. Cand se află într-o terapie sau într-un grup de dezvoltare, ajutătorul cu sindromul altruistului dă impresia terapeutului că nu se poate stabili o relaţie lucrativă conformă cu realitatea. Ajutorul psihoterapeutic este posibil acolo unde sunt acceptaţi paşi limitaţi în cadrul învăţării. Dar, ajutătorul cu sindromul altruistului, atunci cand se supune unei terapii, doreşte inconştient un ajutor general, în timp ce conştient este deosebit de sceptic aşteptandu-se la o experienţă neplăcută (“nu mă aştept la nimic”, “aş vrea să ştiu ce cusur am”, “aş vrea să învăţ să lucrez mai bine cu alţii”).

În acest domeniu contratransferul tipic este resemnarea terapeutului. El observă că ceea ce oferă nu este acceptat, că este atacat pentru aceasta indirect de către cel cu sindromul altruistului. (prin pasivitate, raţionalizări, reproşuri). Astfel, terapeutul se retrage în spatele propriului supraeu, al “tehnicii aplicate corect” pentru a nu-şi putea reproşa nimic. Terapeutul îl poate confrunta pe ajutătorul neajutorat cu rigiditatea şi cu golul său de sentimente aparent. Terapeutul îşi prezintă bunele intenţii, face raţionamente intelectualizate despre cum s-ar putea acţiona mai bine, dar nu se întamplă nimic.

2.5 Agresiunea indirectă. Terapeutul, consilierul ajutătorului neajutorat trebuie să încurajeze manifestările agresive ale clientului său pentru că astfel se deschid larg premizele unei relaţii terapeutice eficiente. Cine este incapabil să manifeste agresivitate, cel care nu poate refuza nimic, cel care vede un “nu” hotărat ca pe manifestarea unei agresivităţi interzise, trebuie sa nege întreaga viaţă domeniile vieţii relaţionale. Este logic ca, în cadrul psihoterapiei, consilierii, clienţii să fie stimulaţi, chiar forţaţi, să exprime sentimente negative, deschizandu-se astfel drumul sentimentelor pozitive.

3. Recunoaşterea terapeutului neajutorat în grupurile terapeutice.

– “Mi-e foame, foarte foame, te rog dă-mi
ceva de mancare; singur n-am să-mi pot face rost !”
– “Poftim nişte paine”
– “Da dar eu nu vreau paine. De la paine ma constip”
– “Pot să-ţi dau branză şi vin”
-“Da, dar vinul nu-mi prieşte şi de la branză am dureri de stomac”
-“Atunci am să-ţi fac o fiertură de ovăz care este bună pentru stomacurile sensibile”
– “Da, dar nu mai sunt bebeluş, ce părere ai tu despre mine !? Am ştiut de la bun început că n-am să rezolv nimic cu tine”.

Această situaţie de “da, dar” este, probabil, problema cea mai importantă şi cea mai dificilă în cazul terapeuţilor cu sindromul altruistului sau al terapeutului neajutorat. Ea are două aspecte – da-ul şi dar-ul ajutătorului, aspecte care ţin de a vrea şi de agresivitate. Într-un anumit fel, ele sunt interschimbabile. Experienţa arată că ajutătorul cu sindromul altruistului care face o experienţă terapeutică proprie în cadrul unei calificări sau în altă conjunctură, este deosebit de înclinat înspre un joc de “da, dar” deschis sau camuflat. Furia jucătorului de “da, dar” nu se manifestă direct, ci indirect, din poziţia acelui aparent neajutorat şi prin supărarea pe care o provoacă altora. Astfel, în secret (camuflat) el obţine putere prin faptul că-şi cunoaşte propria situaţie mult mai bine decat cel care-l ajută. Cine va observa atitudinea de “da, dar” în cadrul cuplurilor terapeutice, va constata că jucătorii de “da, dar” sunt, la randul lor, înclinaţi să dea altora sfaturi bune sau interpretări la obiect.

4.Caracteristici ale terapeutului neajutorat sau simptomatologie clinică în sindromul altruismului

4.1. Salvatorul absolut. Prin identificarea cu supraeul, ajutătorul cu sindromul altruistului este înclinat să ia o atitudine în care afirmă despre sine că poate ajuta fiindcă are o anumită calificare. Prin aceasta poate intra într-un scenariu în care preia asupra sa întrega responsabilitate pentru soluţionarea problemelor clientului făcandu-l pe acesta fie dependent şi slab, fie pasiv (aşa cum se întîmplă în cazul multor familii în care există un copil cu autism), aşa cum face o mamă supraposesivă cu copilul ei.

Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului este condiţionat de tendinţa sa de a ajuta şi de orgoliul său referitor la aceasta, la început, el se oferă ca salvator, face ore terapeutice gratuite, îşi primeşte clientul la domiciliu, bea cafea cu clientul în afara orelor de terapie pentru a-i mai asculta din necazuri şi pentru a repeta a 100-a oară sfaturile sale, mobilizează autorităţile şi rudele.

4.2. Numai schimbările pozitive mi se datorează. Toţi cei care ajută sunt înclinaţi să-şi atribuie schimbările favorabile ale clientului, propriei lor influenţe, în timp ce pe cele nefavorabile le pun pe seama altor influenţe, de exemplu a membrilor familiei, instituţiei, societăţii, masochismului neînfranat s.a.m.d.

4.3.Terapeutul neajutorat manifestă scepticism de multe ori atunci cand clientul (familia copilului cu autism) semnalează progrese. După micile progrese relatate de familia copilului cu autism, terapeutul neajutorat va zice sau va gandi: “cu o floare nu se face primăvară”, “nu contează că a făcut progrese pe un plan copilul dumneavoastră, nu pe toate planurile va evolua la fel de bine”, “aţi lucrat foarte bine în primele două luni de terapie, dar trebuie să puteţi continua în ritmul acesta şi în anii următori”.

4.4.Caracterul oral-
progresiv: identificarea cu funcţiile materne. Perioada de evoluţie oral infantilă este folosită ca model de bază pentru dezvoltarea sindromului altruistului de mai tarziu. De multe ori relaţia mamă – sugar se îmbunătăţeşte după vîrsta de 3 – 6 săptămani, cand apare surasul social îndreptat spre persoana relaţională şi primit de aceasta cu mare bucurie. Perioadele în care mamele se joacă şi glumesc cu copii cresc exponenţial cu apriţia primului zambet. Acest dialog satisface pe ambii: pe adult şi pe copil. În cadrul său, în mod normal, treptat se dezvoltă şi capacitatea de a aştepta, de a amana necesităţile de satisfacere, copilul dobandind prin experientă încrederea că, la momentul potrivit, va fi cu siguranţă hrănit şi luat în braţe. Această încredere dispare atunci cand certitudinile referitoare la mamă sunt puse, în mod serios, sub semnul întrebării. Aceasta se poate întampla cu ocazia unei despărţiri pe care copilul nu o poate înţelege – de exemplu cu ocazia internării mamei în spital atunci cand coplilul este încă foarte mic. Durerea despărţirii este acută, urmată de apatie şi depresie. La reîntalnire sunt posibile două modele comportamentale aparent opuse: este posibil refuzul şi fuga faţă de apropierea afectivă a mamei, sau copilul se poate agăţa de mamă fără să o lase o clipă din ochi, să intre în panică şi să reacţioneze cu furie impulsivă. Ambele modele comportamentale pot fi regăsite în comportamentul adulţilor care, fie că se apără de orice contacte afective afişand răceală şi o ironie mişcătoare, fie se agaţă de obiectul odată găsit transferand asupra sa anxietăţi majore şi agresivitate manifestă.

La maturitate vom avea astfel o persoană cu sindromul altruistului, cu caracteristici oral – progresive.

Caracterul oral-progresiv încearcă să se desprindă dintr-o relaţie nesatisfăcătoare cu mama identificandu-se cu funcţiile materne. Fiindcă mama, respectiv grupul primar nu l-au acceptat niciodată cu adevărat, el este în permanenţă în căutarea acestei acceptări. Pierderea ocrotirii materne este compensată prin identificarea idealului acestei ocrotiri. Într-o anumită măsură, ajutătorul preia rolul mamei care a eşuat şi încearcă să-i atrateze pe alţii aşa cum şi-ar dori să fie tratat el însuşi. Nu el este cel care trebuie satisfăcut – această pretenţie ar duce la retrăirea durereii cauzate de primele eşecuri – ci un obiect neajutorat care să fie recunoscător.

Caracterul oral-progresiv nu crede că poate obţine apropierea afectivă prin propria persoană, ci că trebuie să şi-o caştige în permanenţă prin servicii aduse altora. În mod asemănător, caracterul oral – regresiv presupune că nu poate obţine apropierea afectivă pentru propria persoană, ci că trebuie să o cerşească sau să o forţeze prin maniere regresive (comportament infantil, îmbolnăviri psihosomatice, exprimarea exhibiţionistă a necesităţilor).

4.5. Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului îşi refulează propriile nevoi, nefiind în consecinţă capabil să ia în considerare, de la început, ideea recompensării adecvate a muncii şi echilibrul necesar în dirijarea propriei vieţi, el devine manipulabil, de exemplu prin instituţii care cer o “implicare deplină şi altruistă”.

4.6. Clienţii preiau funcţiile celorlaltor relaţii. Fiindcă are nevoie de recunoştinţa lor şi de sentimentul că face ceva pentru ei, avand, pe de altă parte, dificultăţi în a obţine confirmări în afara muncii sale de ajutător (de ex.: onorar, interes ştiinţific, empatie spontană), în curand, clienţii vor deveni pentru el totul: copii, prieteni şi înlocuitorii părinţilor.

 

De ce vrei sa ajuti cand nu ti se cere / permite

 

Pentru că ești convins că omul pe care tocmai te străduiești să-l ajuți nu poate.  Pentru că te ridici deasupra lui și te crezi mai grozav decât el. Deseori, nici nu întrebi dacă are nevoie, dacă și ce vrea, ci te apuci să ajuți. Fără să știi că în felul acesta îi invadezi spațiul și viața.

Cine ești tu, să știi cine trebuie ajutat? De unde știi ce e bine pentru celălalt? Cum știi dacă e bun sau rău, slab sau puternic, dacă ce face e corect sau greșit, drept sau nedrept, dacă are nevoie sau nu de o experiență anume, dacă nu cumva drumul lui în viață trece prin acel punct din care tu tocmai te chinui să-l scoți?

Adevărul este că nu poți ști. Nu ai de unde să știi. Pentru că pur și simplu nu ești în locul celuilalt, nu-i cunoști drumul, nu-i cunoști experiențele trăite, nu știi ce simte. Nu poți ști ce și-a propus acea ființă pentru viața asta, nu știi de ce trăiri are nevoie pentru a se desăvârși, nu știi încotro se îndreaptă.

Tu știi doar ce ai trăit până în acest moment. Doar ce ai învățat, auzit, aflat și, mai ales, experimentat. Tu îți știi trecutul tău. Nimic mai mult și nimic mai puțin. Și în relația cu ceilalți, îți exprimi și aperi punctul de vedere, propriile convingeri extrase din propriul trecut. Etichetele de tip “bine” și “rău” sunt puse prin filtrul experiențelor tale, de către mintea ta.

Dar să ne gândim puțin, dacă tot ne referim la minte… De ce ai vrea să ajuți pe cineva, de ce ai vrea să-l critici, chipurile din intenții bune, de ce ai vrea să arăți cuiva drumul “bun”? Pentru că vrei toate astea pentru tine. Și pentru că vrei să arăți că ești mai bun. În acele momente, iubești? Este asta o manifestare generoasă? Sau este doar o nevoie de control și dominare?

Aud deseori afirmații precum: “vreau să-l ajut neapărat pe X, e pe un drum greșit”, “vreau să-mi conving soțul/soția să vina la un curs”, “trebuie să găsesc o soluție să-l fac pe X să renunțe la suferință”… E ca și când ar spune “vreau să-i schimb viața, să i-o fac mai bună, să-l fac să trăiască așa cum cred eu de cuviință”. Dar ce-ar fi, ca în loc să convingi și să intervii fără a fi invitat, să inspiri prin propriul exemplu, să întrebi și să ceri permisiunea? Să fii delicat cu viața, energia și alegerile celuilalt…

Unii oameni sunt salvatori permanenți. Mereu își găsesc câte o victimă pe care să o salveze. Cu înverșunare. Cu o tenacitate ieșită din comun, aproape obsesiv. Oare nu fac asta doar pentru că vor să se salveze pe ei înșiși? Oare nu o fac din dorința de a se simți bine? Oare, unde e disperare și frică, poate fi vorba despre iubire?

Știi… cel pe care tocmai vrei să-l ajuți ești tu. Acesta este oglinda ta, este parte din tine. Când vrei să convingi pe cineva că face ceva greșit, vrei să te convingi pe tine că faci ceva greșit. Când te chinui să “repari” pe cineva, este pentru că asta faci cu tine.

În plus, cu cât vei pune o presiune mai mare pe cineva, cerându-i sau sugerându-i să se schimbe, cu atât mai multă rezistentă va opune, cu atât mai multe argumente va găsi să stea acolo. În primul rând, pentru că acel om va interpretă asta că o lipsă de apreciere, acceptare și aprobare. Cu alte cuvinte, îi transmiți, subtil sau direct, că ceva nu e în regulă cu el și că trebuie să se schimbe. Asta face că durerea lui să se adâncească și să persiste în nefericire și alegeri “greșite”.  Ori oamenii sunt sătui să le fie transmise mesaje de acest gen.

Energia pe care o transmiți atunci când critici, judeci, vrei să “corectezi”, să “repari”, să arăți drumul cel “bun”, nu ajută, ci rănește. Nu urcă pe nimeni, ci coboară. Nu da putere, ci slăbește.

Fiecare ființă poate face alegerile pe care dorește să le facă. Și nimeni nu are dreptul să interfereze cu alegerile sale. Pentru că nimeni nu știe ce e bine și ce nu. Și pentru că fiecare ființă a venit aici pentru propriul sau drum. Pentru ea însăși.

Poți, totuși, să ajuți? Da, având încredere în celălalt, acceptând, fiind compasiv, generos, cald. Iubind fără condiții. Oferind spațiu celorlalți pentru a face alegerile pe care le consideră potrivite. Fiind delicat cu sentimentele celuilalt. Dând voie oamenilor să “greșească”. Privind cu respect procesul fiecăruia. Sprijinind când ți se cere și/sau ți se permite. Lăsându-i pe ceilalți să decidă dacă și când au nevoie de ajutor. Lăsându-i să fie cum aleg să fie. Acceptând că totul are un motiv să fie exact așa cum este. Fiind tu așa cum le ceri lor să fie.

Read previous post:
Specificul comunicarii

Cum comunica persoana cu autism? Autistii au o maniera diferita, specifica de a face totul. Ei gandesc, percep, simt si...

Close