#nxt_pst_wrap{ max-width: 100%; position: fixed; bottom: 0; right: 0; z-index: 99999; } #nxt_pst_inner_wrap{ padding:-5px 3px 3px 3px; max-width: 100%; background-color: #fff; border-bottom: 6px solid #d0d0d0; border-right: 4px solid #d0d0d0; margin: 10px; } #nxt_pst_content{ margin: 0px 10px 10px 10px; margin-bottom: -10px; } #pre_nxt_p_open{ background: #d0d0d0; text-align: center; width: 60px; display: none; margin-bottom: -20px; opacity:0.3; cursor: pointer; } #pre_nxt_p_open:hover{ opacity: 1; } .nxt_post_h5{ background: #444444; padding: 5px; font-size: 17px; font-weight: 100; color: #fff; }

Open

Next Post
Related" /> #nxt_pst_wrap{ max-width: 100%; position: fixed; bottom: 0; right: 0; z-index: 99999; } #nxt_pst_inner_wrap{ padding:-5px 3px 3px 3px; max-width: 100%; background-color: #fff; border-bottom: 6px solid #d0d0d0; border-right: 4px solid #d0d0d0; margin: 10px; } #nxt_pst_content{ margin: 0px 10px 10px 10px; margin-bottom: -10px; } #pre_nxt_p_open{ background: #d0d0d0; text-align: center; width: 60px; display: none; margin-bottom: -20px; opacity:0.3; cursor: pointer; } #pre_nxt_p_open:hover{ opacity: 1; } .nxt_post_h5{ background: #444444; padding: 5px; font-size: 17px; font-weight: 100; color: #fff; }

Open

Next Post
Despre relația părinte – copil autist și terapie/tratament Incidența autismului în lume a crescut dramatic în ultimii 20 de ani. Dacă în 1995 1 din 10000 de copii erau diagnosticați cu autism, în 2015 s-a ajuns la 1 din 100. Dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are cunoștințe, dacă nu rude sau prieteni, care se […]" /> #nxt_pst_wrap{ max-width: 100%; position: fixed; bottom: 0; right: 0; z-index: 99999; } #nxt_pst_inner_wrap{ padding:-5px 3px 3px 3px; max-width: 100%; background-color: #fff; border-bottom: 6px solid #d0d0d0; border-right: 4px solid #d0d0d0; margin: 10px; } #nxt_pst_content{ margin: 0px 10px 10px 10px; margin-bottom: -10px; } #pre_nxt_p_open{ background: #d0d0d0; text-align: center; width: 60px; display: none; margin-bottom: -20px; opacity:0.3; cursor: pointer; } #pre_nxt_p_open:hover{ opacity: 1; } .nxt_post_h5{ background: #444444; padding: 5px; font-size: 17px; font-weight: 100; color: #fff; }

Open

Next Post
Despre relația părinte – copil autist și terapie/tratament Incidența autismului în lume a crescut dramatic în ultimii 20 de ani. Dacă în 1995 1 din 10000 de copii erau diagnosticați cu autism, în 2015 s-a ajuns la 1 din 100. Dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are cunoștințe, dacă nu rude sau prieteni, care se […]" />
Pages Menu
TwitterFacebook

Posted on Jan 9, 2017 in Copii cu autism

„Pădureanca” noastră, Manuela Hărăbor, o viață dedicată fiului ei

„Pădureanca” noastră, Manuela Hărăbor, o viață dedicată fiului ei

Despre relația părinte – copil autist și terapie/tratament

Incidența autismului în lume a crescut dramatic în ultimii 20 de ani. Dacă în 1995 1 din 10000 de copii erau diagnosticați cu autism, în 2015 s-a ajuns la 1 din 100. Dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are cunoștințe, dacă nu rude sau prieteni, care se confruntă cu acest sindrom. Mă gândesc că ar fi benefică o discuție măcar pe această temă, pentru a sparge clișeele fabricate de către psiho-terapeuții din domeniu și pentru a da posibilitatea părinților care se zbat să găsească cea mai bună soluție pentru copiii diagnosticați cu sindrom de spectru autist. Deci, atât cât mă pricep, despre „anteparenting special”. Sunt singurul părinte pe care copilul meu autist, un tânăr de 26 de ani, îl cunoaște. Am fost și sunt în continuare și stâlp și altar pentru el. Nu pentru că așa mi-am dorit, ci pentru că nu am avut de ales. Fac parte dintr-o statistică în care peste 80% dintre tații care se confruntă cu o asemenea problemă aleg să fugă, ajungând chiar să-și renege copilul ne-perfect. Să fie vorba aici de instinctul primar al masculului de a-și perpetua specia și orice „rebut” trebuie lăsat să moară? La animale se întâmplă ca și femela să-și abandoneze puiul cel mai bolnăvicios pentru a da o șansă în plus celor puternici. Dar Dumnezeu ne-a creat superiori regnului animal. Ca să nu mai vorbim că acum două mii și ceva de ani Hristos s-a născut, s-a răstignit, a murit și a înviat pentru ca noi să învățăm să iubim. Necondiționat. Eu cred că aici se ascunde și o mare doză de lașitate din partea bărbatului, dincolo de orgoliul masculin, care nu-l lasă să accepte că ceea ce a procreat nu este întotdeauna la înălțimea așteptărilor lui. Cu toate că, de cele mai multe ori, dacă nu mai întotdeauna, spiritul copilului cu un handicap, oricare ar fi el, se dovedește a fi superior micimii sufletești în care se complace și cu care, culmea, se mai și mândrește bărbatul. Nu mă înțelegeți greșit. Nu fac o apologie a „feminismului”. Știu exact care e locul și rolul bărbatului în familie și în societate. Dar nu pot să nu mă întreb din ce plămădeală a fost făcut, că de fiecare dată când ceva îi zduncină masculinitatea, își bagă capul în pămînt precum struțul, crezând că dacă nu vede, problemele nu există. Când devenim părinți, ne proiectăm un viitor al copilului, care de cele mai ulterior se dovedește a fi fals. Ne dorim atât de mult ca el să crească mare, frumos, sănătos, puternic și să devină un adult realizat din toate punctele de vedere, încât de cele mai multe ori, orice abatere de la ceea ce am visat noi ne zdruncină și ne doboară. Și ne împuținează dragostea. În cazul părinților de copii autiști, majoritatea mamelor cad în depresie și încep să facă greșeli majore dorind cu disperare recuperarea copilului în cel mai scurt timp, iar cei mai mulți tați dispar pur și simplu. Când Andrei a fost diagnosticat cu autism, la începutul anilor 90, nu se știa mare lucru despre acest sindrom. În consecință nici despre terapie/tratament. Am început de abia în 1995 un fel de terapie ABA, atât de modernă în zilele noastre, dar nu atât de agresivă cum se face acum. Pe vremea aia încă nu devenise o afacere care să genereze foarte mulți bani. Că de aici s-a pornit totul, din păcate. S-a inoculat părinților ideea că, pentru a vedea progrese în evoluția unui copil autist, e nevoie de 8 ore de terapie zilnic. Terapie transformată într-un dresaj aproape inuman, pentru care părinții scot lunar din buzunar peste 1000 de euro. Recunosc că am căzut și eu în capcana asta, în sensul că am susținut multe fundații și asociații în lupta de a strânge fonduri. Slavă Domnului că nu aveam banii necesari pentru a-l supune pe Andrei la un asemenea tratament. Acum știu că nu numărul de ore de terapie contează, ci devotamentul, dragostea și răbdarea terapeutului. Și respectul față de o altă ființă umană. Totul se face cu măsură, cu măsura impusă de către cel care beneficiază de terapie. Și cu recompense afective adevărate, nu fabricate. Dacă nu ai dragoste, nu poți juca dragostea, pentru că acești copii sunt barometre de iubire. Dacă simt minciuna se închid și mai mult în ei. Singurul lucru care sparge peretele dintre noi și mintea și sufletul lor e iubirea. Așa s-a întâmplat în 1995, când datorită Lucicăi, prima noastră terapeută, Andrei a început să facă primele progrese. De apoape trei ani o avem pe Andreea lângă noi, o minune de om cu o disponibilitate sufletească enormă, care a reușit tot ce nu au fost în stare mulți profesori de învățămînt special/terapeuți pe toată perioada de școlarizare. Cineva foarte drag mi-a spus nu demult, după ce l-a cunoscut pe băiatul meu, că evoluția lui Andrei ar fi fost cu siguranță mai mare dacă ar fi avut lângă el modelul patern. Recunosc că m-am simțit atunci puțin vinovată de a nu fi fost în stare să-i fi oferit băiatului meu și cealată jumătate. Mintea mi s-a dus apoi preț de câteva secunde încercând să aflu unde sunt cei mai puțin de 20% dintre bărbații care reușesc să-și dezvolte instinctul patern și să găsească dragoste chiar și pentru un copil autist. Însă aceeași persoană mi-a mărturisit ulterior că nu știe cu siguranță ce ar face dacă el personal s-ar confrunta cu o situație similară. Atunci ce să cred? E importantă, nu neg nici o clipă, prezența tatălui lângă copil, și eu pot da mărturie de cât de mult ne-a lipsit. Dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva iubirea, afecțiunea, grija, protecția masculină și tot ce tatăl poate oferi nu este condiționată de cât de perfect e copilul. Poate că cei 80% dintre tații care-și abandonează copiii diagnosticați cu autism ar fi putut fi în alte condiții părinți-model. Doar că măsura iubirii lor e infinit mai mică decât măndria de a crește niște copii vrednici să le ducă numele și gena mai departe. Am întâlnit în viața mea fel de fel de oameni. Andrei avea doar patru ani când soțul prietenei mele din copilărie mi-a spus că el nu și-ar periclita căsnicia dacă ar avea un copil autist și că l-ar abandona fără regrete. Prietenii mei de la Paris, despre care știam că nu au copii, mi-au spus într-o clipă de sinceritate că au născut cu mulți ani în urmă un copil cu handicap pe care l-au instituționalizat într-un centru special. Tatăl vorbea fără pic de emoție, ca și când ar fi fost vorba de un rebut trimis înapoi în fabrică. Mama plângea fără să rostească un cuvânt, semn că rana încă nu se vindecase și probabil că nu se va vindeca vreodată. Fosta mea cumnată, cetățean american, de asemenea. Ea măcar își vizitează fetița autistă ajunsă femeie de câteva ori pe an. Tatăl niciodată. Decizii luate exclusiv de către stâlpii familiei. Femeile s-au supus și au consimțit la un compromis. Nu știu o statistică globală pentru astfel de cazuri. Fostul meu soț american mi-a propus același lucru, spunându-mi că va găsi cea mai bună instituție și va suporta toate cheltuielile, oricât de mari ar fi și că Andrei va avea parte de cea mai bună îngrijire și că nu-i va lipsi niciodată nimic. Nimic, doar dragostea și prezența mamei. Nu judec pe nimeni, fiecare dintre noi avem o măsură și fiecare duce cât poate. Dar mi-e milă de cei care au luat asemenea decizii. Pentru că eu văd în fiecare zi cât de mult poate dărui un copil autist și câtă bucurie poate aduce celor din jur. De cealaltă parte, doi buni prieteni au înfiat în urmă cu ceva timp un copil de câteva luni luni. Pe măsură ce acesta creștea și-au dat seama că există multe tulburări de comportament în dezvoltarea lui. Grave. Și-au petrecut ani de zile mergând la medici, căutând fel de fel de tratamente, murind în fiecare zi pentru suflețelul chinuit. Până în ziua de zi nu au găsit nici o soluție și cu toate că problemele de sănătate cresc de la an la an, dragostea lor pentru copilul care nici măcar nu e sânge din sângele lor nu s-a împuținat. Dimpotrivă. Un copil nu este un obiect vestimentar pe care să-l returnezi dacă nu este pe măsură. Așa că nu mă simt deloc confortabil cu explicația pe care unii tați o dau referitor la sentimentul patern care se naște de abia după ce vine copilul pe lume. Unii oameni sunt capabili să iubească și alții nu. Pentru cei care nu-l cunosc pe Andrei, vi-l prezint acum: http://vorbestelumea.protv.ro/video/manuela-harabor-o-viata-dedicata-fiului-ei.html  Cel mai ușor de iubit om pe care l-am cunoscut vreodată. Ți se strecoară pur și simplu în suflet, cu condiția să fii disponibil. Să știi să primești. Și care te învață în fiecare zi să iubești. Prin tot ceea ce face și spune, cu fiecare zâmbet, cu fiecare sclipire de ochi, cu fiecare îmbrățișare.   sursa: 
Read previous post:
Descoperirea care dă speranţă oamenilor cu autism. Cum ar putea fi tratată afecţiunea

Aproape o treime dintre cazurile de autism ar putea fi cauzate de nivelurile scăzute ale unei proteine din creier, potrivit...

Close