#nxt_pst_wrap{ max-width: 100%; position: fixed; bottom: 0; right: 0; z-index: 99999; } #nxt_pst_inner_wrap{ padding:-5px 3px 3px 3px; max-width: 100%; background-color: #fff; border-bottom: 6px solid #d0d0d0; border-right: 4px solid #d0d0d0; margin: 10px; } #nxt_pst_content{ margin: 0px 10px 10px 10px; margin-bottom: -10px; } #pre_nxt_p_open{ background: #d0d0d0; text-align: center; width: 60px; display: none; margin-bottom: -20px; opacity:0.3; cursor: pointer; } #pre_nxt_p_open:hover{ opacity: 1; } .nxt_post_h5{ background: #444444; padding: 5px; font-size: 17px; font-weight: 100; color: #fff; }

Open

Next Post
Related" /> #nxt_pst_wrap{ max-width: 100%; position: fixed; bottom: 0; right: 0; z-index: 99999; } #nxt_pst_inner_wrap{ padding:-5px 3px 3px 3px; max-width: 100%; background-color: #fff; border-bottom: 6px solid #d0d0d0; border-right: 4px solid #d0d0d0; margin: 10px; } #nxt_pst_content{ margin: 0px 10px 10px 10px; margin-bottom: -10px; } #pre_nxt_p_open{ background: #d0d0d0; text-align: center; width: 60px; display: none; margin-bottom: -20px; opacity:0.3; cursor: pointer; } #pre_nxt_p_open:hover{ opacity: 1; } .nxt_post_h5{ background: #444444; padding: 5px; font-size: 17px; font-weight: 100; color: #fff; }

Open

Next Post
Nu am cunoscut iubirea până în momentul venirii în lume a copilului meu. Credeam că știu să iubesc și mai ales că știu să dăruiesc iubire. Dar Dumnezeu ne cunoaște măsura și ne dă fiecăruia dintre noi exact ceea ce avem nevoie, când avem nevoie, pentru a ne desăvârși. Aveam 22 de ani, eram total […]" /> #nxt_pst_wrap{ max-width: 100%; position: fixed; bottom: 0; right: 0; z-index: 99999; } #nxt_pst_inner_wrap{ padding:-5px 3px 3px 3px; max-width: 100%; background-color: #fff; border-bottom: 6px solid #d0d0d0; border-right: 4px solid #d0d0d0; margin: 10px; } #nxt_pst_content{ margin: 0px 10px 10px 10px; margin-bottom: -10px; } #pre_nxt_p_open{ background: #d0d0d0; text-align: center; width: 60px; display: none; margin-bottom: -20px; opacity:0.3; cursor: pointer; } #pre_nxt_p_open:hover{ opacity: 1; } .nxt_post_h5{ background: #444444; padding: 5px; font-size: 17px; font-weight: 100; color: #fff; }

Open

Next Post
Nu am cunoscut iubirea până în momentul venirii în lume a copilului meu. Credeam că știu să iubesc și mai ales că știu să dăruiesc iubire. Dar Dumnezeu ne cunoaște măsura și ne dă fiecăruia dintre noi exact ceea ce avem nevoie, când avem nevoie, pentru a ne desăvârși. Aveam 22 de ani, eram total […]" />
Pages Menu
TwitterFacebook

Posted on Jan 11, 2017 in Copii cu autism

Iubirea prin ochii unui copil autist

Iubirea prin ochii unui copil autist

Nu am cunoscut iubirea până în momentul venirii în lume a copilului meu. Credeam că știu să iubesc și mai ales că știu să dăruiesc iubire. Dar Dumnezeu ne cunoaște măsura și ne dă fiecăruia dintre noi exact ceea ce avem nevoie, când avem nevoie, pentru a ne desăvârși. Aveam 22 de ani, eram total nepregătită și mai ales neștiutoare în ale ”parentingului”. Eram studentă în anul trei la actorie, cu o carieră promițătoare în față, divorțată de primul soț, pentru că am ales să fiu corectă și să ”nu joc la două capete”. Cînd am aflat că sunt însărcinată, trăiam alături de o țară întreagă primele luni de libertate, când mii de femei călcau pragul maternităților, nu pentru a da naștere de prunci, ci pentru a ucide. Îmi aduc aminte când m-am întâlnit cu medicul meu pe holul maternității Bucur. Avea o privire de animal hăituit, moartea îl încolțise din toate părțile, și nu a putut articula decât două vorbe. ”Și tu?” Când i-am spus că vreau să păstrez copilul, parcă a înviat, s-a bucurat ca un copil, m-a luat în brațe și a început să plângă, de parcă ar fi vrut ca lacrimile să-l spele de tot sângele nevinovat vărsat în ultimul timp. ”Executase” în mai puțin de două luni sute de vieți. Când a venit pe lume Andrei, am știut că îmi voi pune ”în stand-by” cariera. Nu am știut însă pentru cât timp și nici nu prea am stat prea mult să mă gândesc. Eram mult prea fericită. În primul an am trăit ceea ce fiecare mamă de pe planetă trăiește. Descopeream în fiecare zi boțul de om plămădit din sângele, carnea și din sufletul meu. Mă bucuram pentru fiecare respirație, pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare atingere, pentru fiecare strop de lapte care tâșnea din mine, pentru fiecare sărutare. Primul gângurit, primul stat în funduleț, primul mers ”de-a bușilea”. Copilul meu creștea normal, nu aveam nici o teamă. Și era atât de frumos, că mi se tăia respirația la propriu uitându-mă la el. Nu am intrat în nici o depresie post-natală pentru că nu mi-am permis să intru. Trebuia să-mi asum până la capăt ceea ce doar eu singură îmi așternusem. Nimeni altcineva. Și până în ziua de azi nu am nici o părere de rău că am ales viața. Chiar dacă mulți m-au judecat și m-au ocărât la vremea respectivă. După primul an de viață al băiatului meu am început să văd că evoluția nu era tocmai cea la care mă așteptam. Andrei nu mai gângurea, începea să aibă tot felul de stereotipii motrice și non-verbale. A urmat un lung drum pe la tot felul de medici, în speranța de a găsi un răspuns. Și nici atunci nu am intrat în depresie și nici în panică și mai ales nu m-am răzvrătit. Nu aveam timp pentru asta. Țin minte că îl țineam în brațe cântându-i și spunându-i poezii, iar noaptea stăteam lipită cu buzele de căpușorul lui, șoptindu-i tot felul de cuvinte, de parcă încercam să i le impregnez cu puterea dragostei mele de mamă, în speranța că a doua zi el se va trezi și le va reproduce. Nu prea știam eu multe rugăciuni pe atunci, dar mi-o luam alături pe Maica Domnului și o rugam să-l ajute pe Andrei ca și când ar fi copilul ei. Diagnosticul a venit de abia pe la vârsta de trei ani și jumătate. Evident că nu am crezut, tot ceea ce știam la vremea respectivă despre autism era imaginea lui ”Rainman”, un autist înalt funcțional care avea probleme de comunicare cu cei din jurul lui, care nu-și exterioriza sentimentele, care se uita prin tine ca și când nu ai fi existat. Andrei era altfel. Chiar dacă era non-verbal, comunica cu noi, ne îmbrățișa, își manifesta dorințele, bucuriile sau durerile așa cum știa el. Atunci am început să învăț un alt limbaj, mergeam eu spre el și încercam să-l înțeleg. Inconștient, instinctual, dar am învățat să comunic cu el. Dumnezeu îmi vorbea prin ochișorii lui albaștrii, mă întărea cu fiecare zâmbet pe care Andrei mi-l dăruia. Îmi spunea parcă ”Ai răbdare, nu a venit încă vremea, mai ai ceva de învățat.” Altfel nu îmi pot explica explozia pe care a avut-o Andrei la cinci ani. Nu știu prea multe cazuri asemănătoare cu ceea ce s-a întâmplat cu el, poate doar la autiștii înalt funcționali, la genii. Einstein a fost un autist înalt funcțional și e știut că a început să vorbească foarte târziu. Andrei nu e nici pe departe la fel, are multe calități dar nu excelează în nici un domeniu. Doar la capacitatea de a iubi și de a ierta. Cert este că la numai câteva săptămâni de terapie, despre care am mai vorbit, nu e cazul să revin, a început să vorbească brusc. Nu un cuvânt, două, trei. Ci cursiv, evident cu niște poticneli de exprimare, dar cu un bagaj enorm de cunoștințe. În perioada aia eu am plecat pentru prima dată o perioadă foarte lungă de timp, aproape cinci săptămâni. Țineam legătura cu părinții mei la telefon, Andrei mă auzea zilnic, dar nu aveam habar de nimic din ce urma să se întâmple. La întoarcerea în țară, Andrei mi-a urat, după cinci ani de tăcere, ”Bine ai venit acasă, mami!” Nu vă pot descrie în cuvinte bucuria lui Andrei pe măsură ce rostea aceste cuvinte. El știa mai bine decât mine pragul pe care îl trecuse, el era adultul cunoscător și eu un biet copil care de abia atunci face cunoștință cu lumea. Am văzut asta în ochii lui. Și ceea ce a urmat e rupt parcă din poveștile cu zâne. Ne așeza pe toți pe canapea și ne dădea spectacole. Memorase toate poeziile pe care eu i le spuneam în anii în care nu vorbea. Poezii lungi, ”Zdreanță” și ”Balada unui greier mic” erau preferatele lui. Se bucura atât de mult pentru bucuria noastră, că ochii i se transformau pe măsură ce recita în izvoare de lumină, o lumină pe care nu am mai întâlnit-o la nici un alt om. Andrei ne-a învățat pe toți să iubim cu adevărat. A venit pe lume să ne îmbogățească pe noi, cei din imediata lui apropiere, dar mai ales pe mine. Nimic din ce am reușit să-l învâț eu pe el nu se compară cu ceea ce mă învață Andrei în fiecare zi. Și nu doar pe mine. Cu toți cei cu care face cunoștință se îmbrățișează din tot sufletul, așa cum odinioară toți creștinii se îmbrățișau și se sărutau la Sfânta Liturghie în momentul în care se spunea ”Să ne iubim unii cu alții”. Și acum se întâmplă așa în multe biserici, dar de cele mai multe ori doar formal. Mulți sunt cei care mi-au mărturisit că stând lângă Andrei în timpul slujbelor din biserică s-au rugat altfel simțind iubirea care izvorăște din suflețelul lui. Și mai e ceva ce am învățat de la Andrei. Că a comunica și a te înțelege cu cei din jurul tău e dincolo de limbaj. Dacă au iubire, oamenii se pot înțelege dincolo de limba pe care o vorbesc. Viața ne-a aruncat la un moment dat dincolo de ocean. L-am înscris pe Andrei într-o școală publică din Miami, într-o clasă specială cu copii autiști. Nu avea nici un fel de cunoștințe de engleză și cu toate astea nu a avut nici un fel de problemă de a se înțelege cu profesoara. Din prima zi. Era de-a dreptul uimitor să-i privești vorbind, unul în română, alta în engleză, înțelegându-se perfect. Pentru că Joanne, o tânără terapeută de învățământ special de numai 27 de ani cu zero experiență avea dragoste și dăruire. A fost atât de ușor pentru el să învețe primele noțiuni de limbă engleză și nu numai. Bagajul de cunoștințe acumulat în cei doi ani de școală americană depășește cu mult ceea ce a învățat ulterior în opt ani de școală specială românească. Dar asta e o altă discuție la care o să revin altădată. Altceva vreau să vă povestesc. Despre capacitatea lui Andrei de a dărui și primi iubire. Și cum păstrează el în sufletul lui pe toți cei pe care îi iubește sau pe care i-a iubit la un moment dat. Așa cum am spus mai devreme, am stat cu Andrei la Miami doar doi ani, după care am fost nevoiți să revenim în țară. La mai puțin de un an, nefiind sigură de ceea ce ne rezervă viitorul, m-am gândit să facem un drum în Statele Unite pentru a ne prelungi rezidența. Zis și făcut, ne-am îmbarcat în avion cu destinația Miami. Ne-am cazat la un hotel, am închiriat o mașină și l-am întrebat pe Andrei dacă vrea să mergem la fosta lui școală s-o vedem pe Joanne. A fost tare bucuros. Ca o paranteză, azi dacă îl întreb pe Andrei dacă vrea să mergem la școala din București sau să se întâlnească cu fosta dirigintă, răspunsul vine foarte promt. ”Nu!” Ne-am urcat în mașină și am pornit-o spre școală. Andrei era din ce în ce mai emoționat, ochii îi licăreau, era înbujorat tot și nu mai scotea o vorbă. Am ajuns, am parcat mașina și am început să străbatem curtea școlii spre fosta lui sală de clasă. L-am observat cu coada ochilor, parcă plutea, aveam impresia că nici nu atingea cu picioarele caldarâmul. Am ajuns în fața clasei și l-am lăsat pe Andrei să deschidă ușa. Atâta emoție răspândea în jurul lui, respirația și bătăile inimii lui parcă căpătau contur, mâna lui dreaptă se întindea cu încetinitorul spre clanță, ochii îi înotau în lacrimi, dar se străduia să nu lase să-i scape una. A deschis în cele din urmă ușa, și ce mi-a fost dat să trăiesc mi-e imposibil să redau în cuvinte. Secunda în care Joanne s-a întors și l-a văzut pe Andrei, tăcerea amândorura care striga de bucurie, îmbrățișarea lor în cele din urmă care a durat parcă o veșnicie, lacrimi amestecate cu zâmbete, totul era iubire în stare pură. Eram spectatorul celei mai copleșitoare dovezi că iubirea e ceva mai mult. Iubirea necondiționată dintre semeni. Așa cum ne-a lăsat-o Hristos. Iubirea în Duh, nepervertită de omenesc. M-am gândit multă vreme la lecția pe care mi-a dat-o atunci Andrei. Și mă gândesc de fiecare dată când o pomenește pe Joanne. Și nu numai pe ea. Pe toți cei care au trecut și trec prin viața lui Andrei, care au avut disponibilitatea sufletească să se oprească fie măcar și pentru o clipă și să-l îmbrățișeze sau să dea mâna cu el. Știu cu siguranță că la Judecată, când Maica Domnului îl va lua în brațe, Andrei îi va pomeni pe fiecare dintre ei după numele lor.   sursa: 
Read previous post:
Tratamentul antidepresiv urmat de mama este asociat aparitiei tulburarilor de neurodezvoltare la copil

Pana in anul 2020 depresia va fi a doua cauza de deces in lume, sunt de parere specialistii, dar cum...

Close