Pages Menu
TwitterFacebook

Postat on Mai 28, 2017 in Particularitati autism

Deficitul de functie executiva in tulburarile de spectru autist, ADHD si dislexie

Deficitul de functie executiva in tulburarile de spectru autist, ADHD si dislexie

Deficitul de funcţie executivă este un sidrom incriminat într-o serie de afecţiuni neuropshilogice precum schizofrenia, ADHD-ul, tulburările de spectru autist (TSA), dislexia, tulburarea bipolară, maladia Parkinson.

Funcţia executivă, asociată lobului frontal, poate fi tradusă, într-o manieră mai plastică, ca reprezentând un „panou de comandă şi control” de unde sunt monitorizate şi gestionate toate funcţiile şi procesele cognitive care asigură continuitatea vieţii psihice a individului – ancorarea sa corectă în timp şi spaţiu, controlul comportamentului şi al impulsurilor, planificarea propriilor acţiuni, precum şi anticiparea şi gestionarea consecinţelor şi implicaţiilor care derivă din acestea. Funcţia executivă reprezintă încununarea tuturor prerogativelor tipic umane şi a evoluţiei omului pe scară filogenetică, ultimul progres major din punct de de vedere evolutiv, nemaiîntlnită la acest nivel la nici o altă specie.

În acest context, ea este indisolubil legată de buna funcţionare a atenţiei, memoriei, limbajului şi gândirii, rolul ei fiind unul fundamental şi decisiv în procesele de organizare şi planificare mentală a acţiunilor, de rezolvare de probleme, de luare a deciziilor şi de discriminare (discernământ) între decizii (soluţii) „mai bune” sau „mai puţin bune.”

Funcţia executivă este, astfel, un meta-proces cognitiv, produsul emergent al unei multitudini de procese şi funcţii cognitive, care se subsumează, ca un mănunchi dens şi complicat de abilităţi şi capacităţi, unui singur numitor comun – instanţa care ordonează şi organizează viaţa psihică. Ea dictează, în consecinţă, ce şi cum percepem, ce ne captează atenţia (şi este considerat ca fiind relevant pentru experienţa noastră de moment) şi ce nu, ce alegem să facem ca răspuns la stimulii din jurul nostru, ce reţinem şi ce integrăm în vasta reţea informaţională care va sistematiza, înce-încet reprezentările şi noţiunile noastre despre noi înşine şi, în special, despre tot ceea ce ne înconjoară.

Termen utilizat cu prepoonderenţă la singular în limba română, ea incorporează o serie de funţii specifice pe care le vom detalia în paragrafele următoare.

1. Dimensiunea executivă a atenţiei – se referă la capacitatea individului de a alege la ce anume să acorde atenţie şi la ce nu, precum şi la capacitatea de a menţine atenţia centrată asupra unor elemente precise. Cu alte cuvinte, surprinde aspectul volitiv şi direcţionat al atenţiei (sau concetrarea) – „aleg să observ ceva anume şi să mă concentrez asupra acelui aspect”. În cazul copiilor cu ADHD, cu TSA ori cu dislexie, se poate remarca cu uşurinţă labilitatea şi inconstanţa atenţiei; în plus, ei prezintă dificultăţi evidente în a face tranziţia de la starea de reverie la cea de atenţie concentrată.

Această funcţie este asociată lobului prefrontal şi nu este una apriorică, nefiind prezentă imediat după naştere – s-a constatat că copiii cu vârsta de sub un an sunt aproape complet incapabili să-şi controleze şi direcţioneze în mod conştient atenţia, ea fiind captată şi revendicată pur şi simplu de forţa stimulilor care se impun în câmpul conştiinţei lor.

Odată cu creşterea în vârstă, capacitatea copilului de a-şi direcţiona atenţia (transformând percepţia dintr-o receptare aleatoare a stimulilor în mult mai complexul proces al observaţiei) va creşte semnificativ. Această evoluţie indică un singur fapt: funcţia exectivă a atenţiei este, fără de tăgadă, legată de maturizarea cortexului frontal. Copiii care, crescând, nu demonstrează această evoluţie, vor fi, cel mai probabil, diagnosticaţi cu ADHD, sindrom în cazul căruia, lobul prefrontal este, de cele mai multe ori, subdezvoltat (mai mic decât pentru ceilalţi copii de aceeaşi vârstă).

Tulburarea executivă a atenţiei apre însă şi în alte sindroame (TSA şi dislexie), precum şi la copiii care au suferit leziuni organice la nivel de lob frontal şi, chiar dacă el pare anatomic dezvoltat în conformitate cu vârsta, activitatea cerebrală la acest nivel cortical este mai redusă în timpul sarcinilor cognitive decât la copiii neafectaţi de aceste sindroame.

2. Inhibiţia cognitivă – implicată în toate mecanismele care presupun procesare cognitivă (procesare perceptivă, concentrarea atenţiei, memorarea ori rememorarea unor informaţii, generarea de raţionamente etc), dar şi în cele care presupun gestionarea stărilor emoţionale, inhibiţia cognitivă se referă la capacitatea persoanei de a elimina din câmpul conştiinţei toţi stimulii, gândurile, amintirile şi emoţiile care nu sunt relevante ori nu au legătură cu sarcina prezentă.

Cu alte cuvinte, chiar în acest moment (în timp ce scriu acest articol) inhibiţia cognitivă mă ajută să ignor tot ceea ce nu este relevant pentru scopul meu – zgomotele de afară (reuşesc să fac în aşa fel încât să nu fiu distrasă de zgomotul maşinilor care trec pe stradă, de vocile vecinilor mei gălăgioşi ori de lătratul câinilor din parcare), amintirile legate de evenimentele de mai devreme (tocmai am venit de la o petrecere, totuşi discuţiile şi evenimentele de acolo au rămas intr-un fundal care nu interferează în nici un fel cu sarcina mea de lucru), emoţiile ori gândurile care m-au traversat pe parcursul zilei sau semnalele fiziologice pe care mi le transmite corpul meu (reuşesc să ignor şi să mă detaşez de durerea de spate generată de prea mult stat la birou şi de cea de cap, provocată de prea mult stat „cu ochii în monitor”).

Cu alte cuvinte, inhibiţia cognitivă presupune separarea, ignorarea stimulilor relevanţi de cei irelevanţi pentru experienţa mea de moment. Ea vizează atât stimulii obiectivi, concreţi, care parvin din mediul extern, fizic, cât şi pe cei de natură subiectivă, născuţi în interioritatea mea. Deficitul de inhibiţie cognitivă, ca parte integrantă a deficitului de funcţie executivă, apare la majoritatea copiilor cu ADHD, TSA şi dislexie, dar şi în alte maladii, precum depresia, schizofrenia şi tulburarea obsesiv-compulsivă.

În plan concret, un copil cu un astfel de deficit va întâmpina dificultăţi serioase în a ignora stimulii, gândurile, amintirile, emoţiile şi senzaţiile care interferează cu sarcina sa de lucru. De aceea, unui copil cu ADHD, de exemplu, îi va fi foarte greu să se concentreze asupra sarcinii sale într-o încăpere zgmotoasă sau într-una în care se află mai multe persoane (mai ales dacă ele desfăşoară diferite alte activităţi), ori într-o încăpere în care există prea mulţi stimuli vizuali (un televizor aprins, lumini care pâlpâie, obiecte colorate ori sclipitoare etc).

El va tinde, astfel, să caute sursa fiecărui zgomot, să fie distras de orice lătrat sau mieunat, de orice schimbare în ambient; în plus, orice gând sau emoţie care îi revine în minte îi va deturna atenţia de la ceea ce face, lăsand de o parte puzzle-ul de pe măsuţă şi începând să repovestească un eveniment anterior (petrecerea de la grădiniţă, spre exemplu).

Funcţia inhibiţiei cognitive a fost atribuită, de către oamenii de ştiinţă, neurotransmiţătorilor cu rol inhibitor din creier, care sunt produşi de către celulele cerebrale şi au dublul rol de a facilita, dar şi de a bloca comunicarea inter-sinaptică dintre neuroni. În alte tulburări, precum în depresie, schizofrenie şi tulburarea obsesiv-compulsivă, deficitul de inhibiţie cognitivă se manifestă prin aceea că individul devine incapabil să izoleze şi să blocheze ideile obsesive şi emoţiile destabilizante, care devin parazitare şi îl acaparează până la nivele care îi pot pune (lui sau celor din jur) viaţa în pericol.

3. Controlul impulsurilor – face referire la capacitatea persoanei de a-şi controla gesturile şi acţiunile, stopându-le pe cele indezirabile din punct de vedere social sau inadecvate în contexte concrete. Din această categorie fac parte o mare categorie de comportamente, atitudini şi gesturi, incriminând focusarea atenţiei, controlul impulsivităţii, hiperactivitatea etc.

Oricât de inadecvată ar fi conduita sa, raportată la context, un copil cu un slab control al impulsurilor va avea dificultăţi în a se opri din râs ori din orice altceva face, chiar dacă i se cere aceasta în mod repetat şi explicit; din acest spectru pot face parte şi comportamentele impudice (copilul care se exhibă prin acţiuni ruşinoase ori condamnabile) sau agresive, manifestările histeriforme şi crizele de opoziţie sau furie excesive, vorbitul de unul singur etc.

Cu alte cuvinte, deficitul de la nivelul controlului impulsurilor poate îmbrăca o mare varietate de forme, mai mult sau mai puţin spectaculoase, numitorul comun coagulându+se în dificultatea adulţilor de a gestiona, opri sau reglementa comportamentul copilului, care va încălca constant anumite reguli sau norme de comportament: va continua să vorbească singur în public, se va dezbrăca în contexte improprii, nu-şi va gestiona emoţiile (care erup în accese de râs, plâns, ţipat, tăvălit pe jos, agresiuni sau auto-agresiuni). Acestea coordonate pot apărea toate laolaltă sau izolat, cu intensităţi variabile.

Mai puţin spectaculoase, totuşi din acelaşi spectru, sunt toate comportamentele asociate agitaţiei psihomotorii şi hiperacitivăţii – copilul care nu „poate să stea locului” – se fâţâie pe scaun, se ridică de la masă, se joacă tot timpul cu mâinile, cu fermoarul etc.

Dificultatea accentuată de controlare a impulsurilor este unul dintre deficitele centrale din ADHD, unii autori şi cercetători considerând chiar că este asinergismul principal, care stă la baza tuturor celorlalte deficienţe din ADHD, inclusiv ale celor care implică memoria de lucru. În aceeaşi măsură, controlul impulsurilor este afectat în autism, cu preponderenţă în formele acute, disfuncţia acestuia reverberând în comportamentele disruptive.

În afară de aceste afecţiuni, deficitul de control al impulsurilor, ca faţetă a funcţiei executive, apare şi sindromul Tourette, în tulburarea obsesiv-compulsivă, în schizofrenie şi în tulburările adictive.

 

sursa: 

Citește articolul precedent:
Studiu: acidul folic în exces la femeile însărcinate, crește riscul de autism

În general, femeilor însărcinate li se recomandă o cantitate suficientă de acid folic, care să asigure neurodezvoltarea corespunzătoare a copiilor....

Închide